Parohia Ortodoxă Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) și Sf. Bonifatius, Apostolul Germaniei (5 iunie)
”Sa faceti milostenie”, ne indemna Parintele Arsenie Papacioc. Ne spunea de asemenea: ”ca cel mai mare lucru posibil asta este. Pentru ca atunci inseamna ca iubesti. Domnul, daca spune: ”Insutit veti primi!”, nu te teme ca saracesti. Vrei sa ai mai mult? Da din ”ce esti tu” si la saraci! Dar ce urmarim sa ne imbogatim? Ma doare inima de cel sarac. Nu te doar inima de el deloc? Pozitia asta este inconstienta, de stapan, asta este dezastrul societatii. Firea pervertita de indeamna, bineinteles, sa tii cont numai de al tau si foarte greu te rupi si pentru celalalt. Si tocmai asta este porunca: sa te rupi. (…)
Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenia este sa accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sa stii sa-i faci o mangaiere, sa-i descretesti fruntea. la saraci poti sa faci o rugaciune scurta: ”Doamne miluieste-l!”, daca nu poti sa-i dai ca esti in tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune: cum ne este inima noastra in legatura cu suferinta din jur?
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata ca tu esti Hristos. Apoi nici nu stii ca acela pe care il ajuti poate sa fie Hristos. El intinde mana sa-ti dea Imparatia Cerului si tu nici nu observi.
Fratii mei, tineti minte: ”cersetorii sunt personaje biblice!”. Ai trecut pe langa mantuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit! Cersetorii nu pier niciodata. Fac sobor la margine de drum si impart ce s-a capatat si zic:”Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne in Imparatia Ta!” si are valoare. Sa nu asteptati sa-i intalniti!
Cautati-i, pentru ca gasindu-i pe ei, te-ai gasit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mantuitorul cand faci o milostenie.
Obisnuiti-va sa nu traiti numai voi, sa traiti in toti care sunt cu voi. Sa nu lasati mana intinsa nici cand va da, nici cand va cere.”
Se cuvine să știm că în fiecare dimineață la biserici se săvârșește Utrenia și în continuare Dumnezeiasca Liturghie, dacă este Duminică sau sărbătoare, iar în fiecare după-amiază se săvârșește Vecernia, iar la unele biserici și Paraclisul. Sună clopotul în fiecare dimineață, sună și în fiecare după amiază, ca să ne aducă aminte că începe o rugăciune de obște și ne cheamă la ea. Mulți cred că aceste slujbe îi privesc pe preoți sau pe monahi și se săvârșesc pentru ei. Nu, frații mei, slujbele nu-i privesc numai pe preoți și pe monahi, ci ne privesc pe toți. De aceea toți, dacă este cu putință, suntem datori să mergem în biserici la aceste ore. Aici vă rog să-mi îngăduiți să fac o observație și, totodată, să formulez și o rugăminte. În fiecare Duminică și sărbătoare cei mai mulți veniți la biserică în ultima jumătate de oră sau chiar sfert de oră, adică cu puțin înainte de a se sfârși Dumnezeiasca Liturghie, și vă simțiți satisfăcuți că v-ați împlinit „îndatorirea” de a merge la biserică. Unii treceți pe la biserică după terminarea Dumnezeieștii Liturghii, aprindeți o lumânare și vă simțiți mulțumiți. Sună clopotul prima dată și ne spune: „Veniți, că începem slujba!”. Sună a doua oară, atunci când se cântă imnul Maicii Domnului: „Ceea ce ești mai cinstită…” și ne silește să ne grăbim. Sună și a treia oară, la Doxologie, ca să ne spună: „Întrăm în Dumnezeiasca Liturghie, ați întârziat”. Cu toate acestea noi încă mai întârziem. La teatru, după ce a început reprezentația, se închid ușile, și chiar un minut de întârziem, rămânem afară. La programele de la televizor nu pierdem nici un minut, la serviciu trebuie să-ți marchezi cartela la ora stabilită, la întâlnirile noastre, la cumpărăturile noastre, peste tot ne străduim să fim punctuali și vai de cel care nu-și ține orarul cu exactitate. Numai într-un lucru nu ne respectăm orarul, în mersul la biserică. Dumnezeu așteaptă, Dumnezeu nu pedepsește, Dumnezeu nu are ceas. Dar v-ați gândit vreodată câte pierdeți atunci când nu veniți din timp la biserică? Mă refer mai ales la slujbele de Duminică, în timpul cărora premerge Utrenia și urmează Dumnezeiasca Liturghie. Utrenia este pregătirea preotului și a credincioșilor pentru Dumnezeiasca Liturghie. Din păcate, puțini creștini vin la Utrenie, dar aceștia dobândesc mult. Cei mai mulți nici nu știu ce înseamnă Utrenie, dar nici Dumnezeiasca Liturghie nu știu ce este, de vreme ce vin în ultima clipă, chiar și atunci când vor să se împărtășească. Fraților, să învățăm ce înseamnă cultul dumnezeiesc, să aflăm ce importanță are el pentru viața noastră, pentru a participa cu o dorință arzătoare la el, și astfel să ne bucurăm de foloasele lui. Și să considerăm o mare pagubă, atunci când pierdem chiar și câteva minute, iar nu ceasuri, din slujba dumnezeiască.
Sistemul de educaţie şi învăţământ alternativ Waldorf este o creaţie a părintelui antroposofiei, Rudolf Steiner. Pentru a înţelege bazele teoretice şi practice ale acestei pedagogii alternative trebuie să urmărim mai întâi succint personalitatea şi concepţiile lui Steiner. Acesta s-a născut în 1862 la Kralievec în Austro-Ungaria ca fiu al unui funcţionar la căile ferate. În 1879 s-a înscris la Viena la Şcoala tehnică şi apoi a intrat în contact cu teosoful Friedrich Eckstein care l-a introdus în teosofie şi misticism. Steiner a fost angajat activ şi în politică, iar în 1890 a lucrat la Weimar la arhiva Goethe ocupându-se de latura ştiinţifică a acestuia. În 1891 şi-a luat doctoratul în filosofie la universitatea din Rostock. În 1907 Steiner a fost numit secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice. El a introdus în teosofie ideile ocultismului ,,creştin” rozicrucian. În 1906 a înfiinţat loja ocultă Mysteria Mystica Aeterna, ramură a ordinului O.T.O. – Ordo Templi Orientalis. În 1913 s-a produs ruptura cu Annie Besant, conducătoarea Societăţii teosofice, cauzată de prezentarea pe care aceasta o făcea tânărului Krishnamurti ca fiind noul Mesia pe pământ. Urmarea acestei rupturi a fost crearea societăţii antroposofice. Concepțiile lui Steiner au un caracter neognostic sincretist, înglobând într-o sinteză originală vechi erezii, gnoze, mistere păgâne, cu filosofii contemporane, teorii şi metode ştiinţifice combinate cu misticism oriental. Acestea sunt câteva din temele de bază ale antroposofiei. Preluând din hinduism teoria universurilor reîncarnate, Steiner vorbeşte despre 7 reîncarnări ale pământului la intervale de 15.120 de ani, actuala fiind a patra. El a preluat din Pseudo Dionisie Areopagitul identic ierarhia cerească, adăugând sub categoria umană regnul animal, respectiv astral, apoi pe cel vegetal, respectiv eteric, şi pe cel mineral, respectiv fizic. La nivelul omului întâlnim tripartiţia neo-platonică: spirit-eu, suflet (germ: Seele) şi corp, care la rândul lor se împart în trei: eul cuprinde Manas, Buddhi şi Atma, sufletul cuprinde sufletul conştienţei, sufletul raţiunii şi sufletul senzaţiei, respectiv voinţă, gândire şi sentiment, iar corpul cuprinde corpul astral, eteric şi fizic. Dezvoltarea culturală a omenirii s-ar produce în perioade de câte 2100 de ani, stabilite după mersul regresiv al soarelui din punctul echinocţiului de primăvară. Astfel, după perioadele „lemuriană” şi „atlanteană”, conform lui Steiner ar urma 7 perioade post-atlanteene legate zodiacal astfel: perioada indiană (7000 – 4900 î.d.Hr.) – guvernată de rac; perioada persană (4900 – 2800 î.d.Hr.) – gemeni; perioada egipteană (2800 – 700 î.d.Hr) – taur; perioada greco-romană (700 î.d.Hr. – 1400) berbec, perioada actuală anglo – saxonă (1400 – 3500) – peştii, urmând apoi perioada americană (3500 – 5600) – vărsător (sic!), culminând cu cea rusă (5600 – 7700) – capricorn . Istoria pedagogiei Waldorf începe în anul 1919 şi este legată în mod surprinzător pentru neofitul român, de o fabrică de ţigări. Funcţionând datorită profitului scos de pe tutun, fabrica „Waldorf-Astoria” din Stuttgart aparţinea industriaşului Emil Molt, membru al societăţii antroposofice. Denumirea de Waldorf s-a scindat ulterior de cealaltă, permiţând sensibilităţii publicului modern disocierea de toate implicaţiile negative ale noţiunilor legate de tutun şi de industria respectivă, nu mai puţin şi de concluziile la care s-au ajuns astăzi în studiul cancerului. Pedagogia era destinată la început copiilor funcţionarilor şi muncitorilor fabricii. Profesorii veneau din toate domeniile, dar trebuiau să fie familiarizaţi cu principiile antroposofiei. În 1923 Steiner a ţinut un curs pedagogic la Ilkley, un oraş industrial din nordul Angliei. Iată câteva aspecte esenţiale ale acestui curs: Pentru început este criticată denumirea de ,,pedagog” deoarece în traducere exactă ar însemna „conducătorul băiatului”, ceea ce ar exclude fetele din învăţământ, conform concepţiei platonice exprimată în dialogul Statul. Criticând punctul de vedere platonic, Steiner acuză pedagogia de până la el de necunoaşterea omului ca întreg, de contradicţiile masculin-feminin cu implicațiile ulterioare ale structuralismului lui L. Strauss, care urmau să fie anulate în școala Waldorf, atât în ceea ce privește elevii, cât și profesorii. Mai departe Steiner remarcă stadiul actual al civilizaţiei cu cele patru domenii: ştiinţă, artă, religie şi morală, afirmând că la început acestea erau una. Se poate constata şi acum rădăcina comună a ştiinţei şi artei şi în stadiul actual, în care ştiinţa trebuie să fie obiectivă şi imparţială iar arta subiectivă şi arbitrară. Putem adăuga astfel că acesta e punctul de vedere scientist, dar mai nou, sub presiunea noii fizici şi a psihologiei transpersonale, ştiinţa a renunţat la pretenţia obiectivităţii. Această observaţie pare în aparenţă pertinentă şi la obiect, dar nu este decât pe jumătate adevărată. Ideea unui sincretism originar nu este nouă şi nici nu aparţine exclusiv lui Steiner. Ea se bazează însă pe conflictul apărut în Europa apuseană între religie, filosofie, ştiinţă şi artă după epoca Renaşterii. Conflictul acesta este rezultatul secularizării şi tendinţei de autonomie, de emancipare a domeniilor respective de sub tutela bisericii (în cazul concret, al bisericii romano-catolice cu monarhia ei severă şi cu presiunea inchiziţiei şi a teologiei scolastice). Părintele profesor I. V. Felea a demonstrat clar că aceste contradicţii nu sunt implicite, ci dimpotrivă, starea iniţială a cestor relaţii reciproce era acea de armonie. Putem aşadar afirma inexistenţa acelui sincretism, armonia dintre componentele ce-şi păstrau identitatea şi specificul respectiv. Ca şi înaintaşii săi eretici sau protestanţi, Steiner încearcă să emită o critică lucidă, clară a aspectelor negative culturale ale mediului şi timpului său: Europa centrală şi apuseană la graniţa secolelor XIX şi XX. Remediul lui Steiner era în principal imaginaţia. Aceasta nu trebuia să fie pentru cei ce o practicau o lume fantastică, ci una reală, obiectivă. Imaginaţia la Steiner este gândirea în imagini care în opinia sa a dat naştere cultului religios. În copilăria sa la Kralievec (Croaţia) Steiner a participat activ la slujbele catolice, fiind copil în cor (ministrant). Ulterior el a părăsit acest mediu plecând în Austria şi apoi cum am mai arătat în Germania la Berlin, Weimar, Rostock, iar în ultima parte a vieţii s-a stabilit în Elveţia la Dornach lângă Basel. Din punct de vedere confesional, aceasta înseamnă treptat o rupere de mediul catolic şi trecerea în spaţiul protestant şi reformat. Contactele lui Steiner cu biserica romano-catolică s-au înrăutăţit, după cum era de aşteptat în urma teoriilor sale, iar apoi s-au întrerupt total. Ori ceea ce a caracterizat din totdeauna spaţiul protestanto-reformat a fost iconoclasmul, dus la extrem în cadrul sectant neo-protestant. De aici a decurs un sentiment difuz dar pregnant de recuperare a acestui handicap, o nevoie de compensare a cultului uscat şi văduvit de această componentă esenţială. Rudolf Steiner a încercat chiar un anume tip de pictură specific, uşor de recunoscut de către cunoscători, cu anumite acuarele speciale şi trăsături originale. Această ,,iconografie” alternativă a rămas exclusiv în cadrul antroposofic. Steiner critică din nou, pe bună dreptate, modul materialist ateist de concepţie scientistă a apariţiei universului, a omului considerat animal superior, ruptura dintre ştiinţă şi religie. Un alt termen folosit de Steiner este inspiraţia. Inspiraţia ca revelaţie divină ce stă la baza religiei îşi are sorgintea în imaginaţie. La începutul secolului XX religia se baza pe tradiţie şi Steiner cere redobândirea stadiului de inspiraţie. El nu foloseşte noţiunea de profeţie, ci introduce noţiunea de „impuls cristic” venit din lumile spirituale pentru trezirea „conştienţei”. Să nu uităm însă că la Steiner, Cristos nu înseamnă acelaşi lucru ca în teologia creştină, ci desemnează un principiu solar gnostic. Consecvent principiului tripartit enunţat la început, principiu ordonat şi ierarhic, după cum există corp fizic, eteric şi astral, Steiner plasează după imaginaţie şi inspiraţie un al treilea mod de iluminare spirituală, cel mai înalt: intuiţia, singura capabilă să-l pună pe om pe calea adevăratei cunoştinţe spirituale şi morale. Este iarăşi de prisos a aminti comentariul părintelui Stăniloaie asupra termenului de „intuiţie”. După cum se observă, avem de-a face cu un element de donatism, antiluteran, combătut deja la vremea sa de Fericitul Augustin, dar în acest caz putem observa efectul contrar al predestinării, reluat după cum se ştie de Calvin. Curentul New Age îl citează adesea pe Steiner printre precursorii săi, iar concepţiile sale se regăsesc în mod previzibil împletite şi cu celelalte surse de inspiraţie ale mişcării.
Sursa: Dan Badulescu – Ortodoxie si erezie. Studii si articole
30 octombrie 2015, ziua neagra in istoria poporului roman. Suflete stinse, vieti distruse. Astazi numarul celor decedati la Clubul Colectiv din Capitala a ajuns la 32. Multi s-au grabit sa-i judece si sa-i numeasca cu dispret “satanisti”, doar pentru ca ascultau muzica rock. Altii au ajuns la concluzia ca moartea lor nu a fost un simplu si tragic accident, ci a venit ca o pedeapsa divina pentru credintele lor. Si totusi, nu in noaptea de 30 octombrie s-au desfasurat la Clubul Colectiv din Capitala ritualuri satanice. In Saptamana Patimilor!
Ceea ce s-a intamplat in Clubul Colectiv in urma cu cateva luni depaseste cu mult sfera artei. 7 aprilie 2015, o zi din ceea ce romanii numesc Saptamana Patimilor, are loc la Clubul Colectiv concertul trupei suedeze de Black Metal, Watain. Se canta cu cruci intoarse in care s-au infipt capete de tap, iar oamenii din public sunt stropiti cu sange de animal. Sange real de animal, nu o substanta artificiala! Cu toate acestea, Clubul Colectiv nu a ars atunci, desi s-au aprins pe scena focuri reale. Atunci nu a murit nici macar un om, nu a fost ranit si nici nu a suferit… Atunci nimeni nu a mai blamat pe nimeni, nu a mai hulit si nici nu a mai jignit credinte sau gusturi muzicale.
Membrii trupei Watain s-au autoproclamat satanisti tezeisti. Toate versurile sunt scrise de solistul Erik Danielsson, care spune ca temele abordate se bazeaza pe religia satanista, iar ei nu trebuie considerati niste simpli adoratori ai Diavolului. Danielsson crede ca toti membrii trupei trebuie sa impartaseasca aceeasi credinta pentru a realiza ceva atat de personal precum muzica. Trupa Watain este o sustinatoare a Ordinului Misantropic Luciferian, un cult infiintat de Jon Nodtveidt, asociat cu abuzurile si uciderea de animale. Trupa Watain a devenit celebra dupa ce site-ul tabloid TMZ a publicat imagini cu solistul aruncand cu sange catre spectatori. De altfel, el a recunoscut intr-un interviu ca obisnuieste sa sacrifice animale in timpul concertelor.
Acelasi moment de ritual pagan a avut loc si in Clubul Colectiv, in timpul concertului sustinut in Saptamana Patimilor. In timpul piesei “Devil’s Blood”.
Nu vom sti niciodata daca exista vreo legatura intre ritualurile satanice desfasurate la Clubul Colectiv in Saptamana Patimilor si tragedia din noaptea de Halloween. Stim insa ca multi dintre cei prezenti la concertul Watain s-au aflat in aceeasi sala la concertul trupei Goodbye to Gravity. Si ca unii dintre ei au murit in incendiu.
Sursa : ziaruldearges.ro
Mărturia Patriarhului Diodor I : „Placa Mormântului seamănă ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină”
Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuante diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului seamănă ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină.
Patriarhul Diodor I a fost hirotonit diacon la Ierusalim, în anul 1944 şi a deţinut vrednicia de patriarh între anii 1981-2000. La Paştile anului 1998, cu puţine zile înainte de Sâmbăta Mare, a dat un interviu profesorului danez, Niels Christian Hvidt, referitor la ceremonia Sfintei Lumini. Interviul a fost publicat în ziarul danez Berlingske Tidende, precum şi în cartea lui Hvidt cu titlul: Miracles – Encounters Between Heaven And Earth (Minuni – Întâlniri între Cer şi Pământ).
Patriarhul Diodor, până la adormirea sa din septembrie 2000, a deţinut rangul de patriarh vreme de 19 ani şi a fost prezent la ceremonia Sfintei Lumini 63 de ani neîntrerupţi. În interviul său acordat profesorului danez, patriarhul menţionează următoarele:
„După ce se sting toate luminile, mă plec şi intru în prima încăpere a Mormântului. De acolo merg încet prin întuneric spre cealaltă încăpere a Mormântului, unde a fost pus Trupul lui Iisus. Acolo îngenunchez cu frică sfântă şi… rostesc rugăciunile consacrate, care ni s-au transmis de-a lungul veacurilor; iar după ce le citesc, aştept. Uneori, e posibil să aştept câteva minute, dar, de obicei, minunea se săvârşeşte îndată ce citesc rugăciunile.Din miezul pietrei pe care a stat Trupul lui Hristos o Lumină nedefinită iese înspre afară. De obicei, are o nuanţă albastru-deschis, dar culoarea se poate schimba şi să ia multe nuante diferite. Nu se poate descrie în cuvinte omeneşti. Lumina iese din piatră ca şi cum ar ieşi dintr-un lac. Placa Mormântului seamănă ca şi cum ar fi acoperită cu un nor umed, dar este Lumină. Această Lumină se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă numai placa de pe Mormânt, în timp ce alte ori umple de lumină tot baldachinul, încât oamenii care stau în afara Mormântului şi privesc înăuntru văd cum este plin de Lumină. Această Lumină nu arde. Niciodată nu mi-a ars barba în cei 16 ani de când sunt patriarh în Ierusalim şi am primit Sfânta Lumină. Lumina are o compoziţie diferită de cea a unei lumini obişnuite care arde într-o candelă. Într-un anumit loc, Lumina se ridică în sus şi formează un stâlp, a cărui flacără are o natură diferită, astfel încât îmi este cu putinţă să aprind lumânările mele de la ea. În felul acesta, după ce iau flacăra în lumânările mele, ies şi dau Lumina mai întâi patriarhului armean şi apoi celui copt. După aceasta împart Lumina tuturor celor care se află în Biserică… Trăim multe minuni în bisericile noastre şi minunile nu sunt ceva străin pentru noi…, însă nici una din aceste minuni nu are puterea şi simbolismul pe care le are minunea Sfintei Lumini. Minunea este ceva ca o taină dumnezeiască. Preschimbă Învierea lui Hristos în ceva atât de viu pentru noi, ca şi cum ea [Învierea] s-ar fi petrecut cu câţiva ani în urmă… Mă aflu în Ierusalim din 1939 şi am venit aici la vârsta de 15 ani. Am urmărit ceremonia Sfintei Lumini în toţi aceşti ani şi astfel am fost martor ocular al minunii de 61 de ori. Pentru mine nu se pune întrebarea dacă eu cred în minune au nu. Ştiu că ea este adevărată.”
Aceasta este mărturia pe care a depus-o Patriarhul Diodor I la Paştile anului 1998. Descrierea ei este atât de analitică şi revelatoare, încât nu suportă niciun comentariu.
Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 259-261
Părinții deșertului, așa cum îi găsim prezentați în Patericul egiptean, sunt niște maeștri ai echilibrului și ai înțelepciunii. Chiar dacă aceste calități au specificul lor. Un dialog scurt și dens, care concentrează cele două trăsături, se găsește la Avva Longinus, care stă de vorbă cu Avva Lucius, al cărui ucenic și prieten apropiat a fost.
Avva Longinus, probabil dintr-un avânt tineresc ori ascetic, îi mărturisește bătrânului său trei gânduri aparent bune, care îl îndemnau să înmulțească nevoința. Pornirile acestea, așa cum înțelege Avva Lucius, erau de fapt mărturia unei neașezări lăuntrice. Erau alarme false ori poate chiar ispite.
Prima dorință a Avvei Longinus este aceea de a fi ca un străin. E ceva specific monahilor, care ies din lume și se înstrăinează pentru a se dedica Domnului, rup toate legăturile și atașamentele față de lume. Avva Lucius desface cu multă ușurință arhitectura acestei iluzii: „Dacă nu-ți stăpânești limba, nu vei fi străin oriunde te vei duce. Așadar, stăpânește-ți limba și vei fi străin”. Lupta împotriva vorbăriei, împotriva dorinței haotice de a ne elibera pe noi sau de a-i controla pe ceilalți vorbind nesfârșit este una dintre cele mai dificil de purtat și probabil că nu încetează vreodată. O iluzie frecventă este că schimbarea locului, mutarea în altă parte îți poate rezolva problemele (mai ales cele duhovnicești). Războiul nevăzut se poartă în inimă, iar nu în afara ei. De aceea mutarea nu este o soluție pentru înstrăinare. Tăcerea în schimb, liniștirea gândurilor și implicit a limbii, îți poate oferi distanța necesară în orice loc te-ai afla.
Al doilea gând, tot pe aceeași linie a înăspririi ascezei, este: „Vreau să postesc”. Și din nou Avva Lucius îl temperează, citându-l pe profetul Isaia (58, 5), care zice „chiar dacă îți vei îndoi gâtul ca un cârlig sau ca un inel, tot nu se va numi că postul va fi primit”. Bătrânul îi propune, din nou, să mute efortul în planul minții, așa că îi spune: „Mai degrabă stăpânește-ți gândurile rele”. Prea adesea, asceza este privită ca un simplu exercițiu fizic. Până la urmă este mai ușor să te abții de la mâncare decât să ai control total asupra gândurilor. Mai ales fără concentrare și consecvență, lumea gândurilor pare a fi cu totul independentă și imposibil de controlat.
Al treilea gând este surprinzător, tocmai pentru că vine de la un pustnic. Cu toate că era deja călugăr, Avva Longinus zice: „Vreau să fug de oameni”. Bătrânul său îl temperează din nou: „Dacă n-o poți scoate la capăt împreună cu oamenii, nu vei putea să o scoți la capăt nici de unul singur”. Accentul este din nou așezat pe activitatea lăuntrică, indiferent de contextul exterior. Dar, de această dată, Avva Lucius mai spune ceva important despre pustnicie. Retragerea în singurătate nu este semnul eșecului social ori al intoleranței la oameni. Dimpotrivă. Însingurarea ascetică este un efort de concentrare. Singur cu singurul Dumnezeu. Este o alegere exclusivă. Între a fugi de oameni și a alerga spre Dumnezeu este o diferență cât între cer și pământ.
Înstrăinarea, postul și singurătatea au nevoie în primul rând de o inimă curată și de o minte limpede.
(Sursa: Ziarul Lumina)
Intotdeauna atunci cand ajungem la un moment de stramtorare in viata si stim cat de greu este deznodamantul,sau mai bine zis ceea ce va urma,cand privim la ceea ce ne asteapta,cerem ajutor de la bunul Dumnezeu ,disperati fiind si cu sufletele pline de durere.Este o mare agonie in suflet in ceasul acela,cautam pe cineva care sa ne scape si sa ne ajute,insa vin fara de mila cei care ne vor acuza si judeca pentru ceea ce am facut ,si unde ne va fi speranta,daca nu la bunul Dumnezeu?Acesta este in ceasul mortii,ultimele clipe din viata noastra pamanteasca ,in care cerem mila,dar este prea tarziu.Oare nu ne-a fost indeajuns o viata intreaga pentru a pune inceput bun?Oare nu ne-a dat Dumnezeu cu atata chibzuinta ani, pe care noi i-am petrecut fara nici un folos?Sa nu uitam niciodata ca cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat omului este viata,pe care,daca noi nu o ducem in curatenie si nu o facem sa fie placuta Tatalui ceresc,ne luam osanda vesnica.Cu adevarat infricosator este acel ceas al despartirii sufletului de trup, in care neputinciosi suntem si cerem indurare,in care vedem cu adevarat ca intr-adevar sufletul apartine lui Dumnezeu,asa cum spun Sfintii Parinti si care se va duce acolo unde si-a ales locul inca din aceasta viata.Nimic nu ne mai foloseste in acele clipe,decat faptele noastre bune si mila lui Dumnezeu.Nimeni din cei dragi si langa care am petrecut o parte din viata noastra nu mai este acolo ca sa ne mangaie.Sa nu ne inselam asadar ,asupra a ceea ce ne inconjoara,pentru ca totul este stricacios pe acest pamant si ne face cu adevarati robi ai trupului si al acestor bunuri pentru care muncim si santem legati de ele.Sa nu lasam diavolul,ca prin aceste bunuri trecatoare sa ne impiedice ca sa ne mantuim,caci asa cum spune si Hristos in Sf.Evanghelie,”Ce-i va folosi omului de va castiga lumea toata si isi va pierde sufletul? sau „Ce va putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”(Marcu 8,36-37).Daca un suflet de om nu valoreaza cat intreaga lume,atunci ce va fi cu celelalte suflete care vor merge acolo in focul iadului?Sa nu uitam ca sufletul nu ne apartine si este partea dumnezeiasca din noi,este nemuritor si daca el este vesnic oare nu chinul si fericirea sant si ele vesnice?Inca de aici avem vesnicia in fata si nu vrem sa o primim cu inima si sufletul curat si deschis,din cauza grijilor care ne apasa.Se lupta diavolul ca un leu si se uita pe cine sa inghita, si inca nu vrem sa ne luptam cu adevarat si sa incercam sa vedem in ce prapastie adanca intram cu fiecare clipa a vietii noastre.Sa nu lasam rugaciunea,postul si celelalte randuieli ale Bisericii care mereu ne intaresc si inarmeaza impotriva dusmanului mantuirii noastre,sa le respectam sa ne luptam cu adevarat “dupa randuiala”,asa cum spune Sf.Apostol Pavel si vom avea cununa in ceruri nevestejita.Vine vremea in care pe toate le lasam,pe toti ii parasim si plecam pe lumea cealalta icu faptele noastre.Ele sant pecetea si imaginea noastra in fata Bunului Dumnezeu ,care ne va judeca dupa ceeea ce am facut,gandit si implinit.Sa nu uitam ca suntem plasmuirea Tatalui ceresc Care vrea mantuirea noastra si sa ne bucuram alaturi de El in ceruri, impreuna cu Hristos ,Fiul Lui cel preaiubit ,cu Maica Domnului si cu toti sfintii.Viata este cu adevarat moartea, daca o asteptam asa cum se cuvine,si avem mereu in inima noastra pocainta si smerenie .Sa nu ne fie frica de moarte ci sa o primim ca pe trimisul lui Dumnezeu ,care a venit sa ne desparta de aceasta viata stricacioasa si sa ne uneasca cu Hristos si cu viata vesnica.AMIN.
Viața fiecărui creștin,este la fel cu cel al vieții de zi cu zi și are același curs, ȋnsă el trebuie să se străduiască cȃt mai mult pentru a urca pe treptele vieții duhovnicești,care se obține prin multă răbdare.Pentru a dobȃndi mȃntuirea,trebuie să trecem mai intȃi prin multe ispite și ȋncercări ale vieții,fiind astfel curățați ca “aurul prin foc”,după cum ne spune Sfȃntul Apostol Pavel.Citirea deasă a Sfintei Scripturi,a cărților folositoare de suflet,dragostea față de aproapele și mai ales față de cei din jurul nostru,ne apropie tot mai mult de Dumnezeu.Astăzi,cȃnd suntem atȃt de ȋndepărtati de credintă și adevăr,nu mai căutăm să ȋnaintăm ȋn viața duhovnicească,ci ne perfecționăm ȋn cele lumești,uitȃnd că vine vremea cȃnd va trebui să dăm socoteală de faptele noastre.Ne este frica de legile lumesti,pentru a nu fi pedepsiti,dar ignoram pe cele dumnezeiesti,a caror nerespectare duce la pedeapsa vesnica.Ne facem placuti lumii,dar nu facem nimic pentru a fi placuti lui Dumnezeu.Ne cream o lume proprie cu reguli dupa propriul plac, si ne mintim pe noi insine atunci cand spunem ca “Dumnezeu este bun si iubitor de oameni”,dar nu vrem sa tinem cont,ca este si “Drept Judecator”.Avem atatea indreptare in viata noastra si anume Sfanta Scriptura,Sfintele Canoane,formate si date in cadrul Sinoadelor Ecumenice,care au fost facute de Sfintii Parinti ai Bisericii ,inspirati fiind in mod direct de Duhul Sfant,Sfintele Taine ale Bisericii,Vietile Sfintilor si multe alte carti folositoare,dar nu le dam importanta.Dupa cum soarele nu se invecheste,asa si cuvantul Evangheliei nu-si pierde puterea ,iar Hristos ne spune in Sf Scriptura ca:”Cerul si pamantul vor trece,dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35),insa cine mai ia seama la aceste cuvinte?.Canoanele Bisericii ,dupa cum spun unii,sunt inaplicabile pentru timpurile de astazi,iar despre acestia spune Sfantul Apostol Pavel,intr-una din epistolele sale catre Timotei,ca „Va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa,ci-dornici sa-si desfateze auzul,-isi vor ingramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.Tu fii treaz in toate,sufera raul,fa lucrul de evanghelist,slujba ta fa-o deplin!”(II Timotei,4 3-5).De neconceput este legea crestina cuprinsa in canoanele si invatatura Bisericii,de neconceput este postul,mersul la biserica in mod regulat,spovedania,casatoria pe viata,monogamia,viata in feciorie si celelalte virtuti pe care trebuie sa le aiba crestinul de rand.Nu,nu este adevarat!Atata vreme cat si un singur om pe pamant implineste in viata lui legile morale,este suficient ca prin aceasta sa arate ca poate indeplini si cuvantul lui Dumnezeu.Daca multi sunt razvratiti si nu vor sa asculte de ceea ce ne invata Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ai Bisericii,de vina nu sunt legile dumnezeiesti ,ci propria lor vointa si firea lor ,care este contrara lui Dumnezeu.Daca bolnavul,la sfatul medicului nu ia medicamentele ce i se recomanda pentru tamaduire,si se intampla sa moara,de vina nu este doctorul,ci suferindul.La fel este si cu sufletul omului,care are la indemana lui hrana cea duhovniceasca ,dar nu o ia,nu isi face timp pentru ea,si atunci moare duhovniceste devenind rob al pacatului.Nu trebuie sa fim de acord cu ce cei care spun ca deoarece vremurile s-au schimbat,iar noi ,ca oameni,am evoluat,trebuie ca si Biserica sa se schimbe,sa anuleze invatatura ei si sa se permita legilor lumesti a fi deopotriva cu cele sfinte.Hristos,in Sfanta Evanghelie ne spune “Intrati pe poarta cea stramta,ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla.Si stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla!”(Matei 7,13-14).Daca Biserica va urma acestui val lumesc,va ajunge de nerecunoscut.Chiar daca intreaga societate va fi asemenea Sodomei si Gomorei,din trecut,Biserica nu va ceda.Va ramane aceeasi .dupa invatatura lui Hristos si neplecata principiilor societatii de azi,aflata intr-o mare decadere morală.Chiar daca lumea doreste un creștinism căldicel și moderat dupa invatatura cea nouă a acestui veac ,dar acest crestinism este fals si inșelător,care nu duce decȃt la pieire.In Sfanta Scriptura ,in Cartea Apocalipsei,Hristos ne vorbeste clar despre soarta celor caldicei si necredinciosi,al caror sfarsit este iadul.Creștinismul are scopul cel mai înalt dintre toate invățăturile lumii si anume mȃntuirea sufletului.Creștinul și omul de rȃnd are ȋncă puterea de a decide binele de rău si trebuie sa o facă cȃt mai repede pentru a nu muri.Nu este mai mare bucurie ȋn sufletul creștinului decȃt ascultarea și punerea in fapte a cuvȃntului lui Dumnezeu,iar dacă la toate acestea adăugăm credința și dragostea creștinească ,ajungem vrednici de a fi părtași ai Ȋmpărăției Cerurilor.Sa fim foarte atenti si sa avem mereu in minte cuvintele Mantuitorului “vremea este aproape.Cine e nedrept,sa nedreptateasca inca.Cine e spurcat,sa se spurce inca.Cine este drept,sa faca dreptate mai departe.Cine este sfant,sa se sfinteasca inca.Iata,vin curand,si plata Mea este cu Mine,ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui.”(Cartea Apocalipsei 22,10-12).Raiul si Iadul sunt o realitate,pe care o vom simti si o vom vedea atunci cand vom parasi aceasta lume.Sa nu luam in deradere aceste cuvinte si sa ne gandim ca vine clipa,cand vom pleca din aceasta lume si dincolo dreptul nu va fi in acelasi loc cu pacatosul,asa cum se intampla aici ,pe pamant, ca dincolo este bucurie dar si chin vesnic,ca este Dumnezeu dar si manie dumnezeiasca.Sa punem inceput bun al vietii noastre inca de acum,cat mai avem vreme si sa ne straduim sa ne mantuim sufletele.Numai asa ne putem deosebi de ceilalti,si anume printr-o viata placuta lui Dumnezeu si pazind data de Hristos in Sfanta Evanghelie.Sa avem nadejde si credinta ca nimic din straduinta noastra,in aceste vremuri tulburi nu ramane netrecut cu vederea la bunul Dumnezeu din ceruri si sa ne straduim ca sa-L avem mereu in inimile noastre,pana in ultima clipa a vietii noastre.Amin.
Acest aspect ar trebui sa faca parte din viata fiecarui crestin.Cea mai mare incercare a credinciosului,atunci cand vine la slujba,este ascultarea cu luare aminte la Sfanta Liturghie si adunarea gandurilor pentru a fi numai la Dumnezeu si nu la grijile lumesti.Nimeni si nimic nu trebuie sa ne tulbure la slujba atunci cand suntem prezenti in biserica. Paza mintii este una dintre virtutile care se dobandesc cu multa truda si cu ajutor dumnezeiesc,dar il ajuta mult pe om sa sporeasca duhovniceste.Nu ne este de folos sa stim cum este imbracat cel de langa noi, ce spune sau ce face,ci sa ne cercetam doar pe noi insine.Crestinul la Sfanta Liturghie si celelalte slujbe ale bisericii trebuie sa fie cu mintea numai la Dumnezeusi astfel, impartasindu-se omul prin auz si vaz de ceea ce se savarseste la Sfantul Altar de catre preot sa plece acasa cu inima curata si linistita.Numai asa putem avea parte de o noua saptamana binecuvantata, in liniste si fara a se ingriji de nimic altceva decat numai de mantuirea sufletului.
1. Cel mai simplu lucru Odată, o femeie cochetă îl întrebă pe un înţelept cum de este posibil să creadă oamenii în înviere. Probabil se aştepta ca înţeleptul să se simtă a fi incapabil de a da un răspuns. Dar el îi răspunse respectuos: „Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni, poate să-i creeze şi pentru a doua oară”.
2. Pâinile din piatră A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: „Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!”. „Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?”. „Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap”. „Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!”. Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi. După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: „Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt”. Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. „Asta nu face nimic”, spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: „Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!”. Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. „De ce aţi stat aşa de mult?”, întrebă femeia bogată. „Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu”. Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. „Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!”. Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.
Minunea de neînţeles
Un om care-şi bătea joc de credinţă veni la un preot şi-l întrebă: „Cum este posibil ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele lui Hristos?”. Preotul îi răspunse: „Dacă corpul tău transformă hrana, pe care o mănânci, în carne şi sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu acest lucru?”. Omul nu se dădu bătut: „Cum este posibil ca să fie Hristos întreg în Sfânta Împărtăşanie?”. Preotul îi răspunse: „Un peisaj care se află înaintea ta este aşa de întins, aşa de mare, iar ochii tăi aşa de mici. Şi totuşi imaginea acestui peisaj mare este în ochii tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul Sfintei Împărtăşanii să fie prezent Hristos întreg?” Omul îi mai puse o întrebare: „Cum poate să fie prezent Hristos în acelaşi timp în toate bisericile voastre?”. Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea, apoi aruncă oglinda pe jos şi spuse: „Acum şi tu poţi să vezi imaginea ta, în acelaşi timp”.
O viaţă liniştită şi fericită depinde foarte mult de virtutea stăpânirii de sine. Pentru ca să te învredniceşti cu harul stăpânirii de sine e obligatoriu ca sufletul tău să cultive şi alte virtuţi precum răbdarea, căci acolo unde sălăşluieşte virtutea răbdării e loc şi pentru sora acesteia, stăpânirea de sine, dar pentru ca răbdarea să înflorească stăpânirea de sine e necesară virtutea dragostei. Nu poţi să fii răbdător fără dragoste, nu poţi să îţi stăpâneşti firea dacă în sufletul tău nu ar rodi virtutea iubirii. Să ne imaginăm un animal sălbatic ce nu-şi poate stăpâni firea şi dă frâu liber impulsului violenţei, iar această violenţă nu are nimic în comun cu dragostea, însă dacă puii animalului impulsiv ar greşi, firea acestuia se va shimba şi dragostea faţă de puii lui va birui impulsivitatea firii. „Viteaz e învingătorul de lei, viteaz e cuceritorul lumii, dar mai viteaz e cel ce se învinge pe sine.“ (Herder)Stăpânirea de sine aş putea-o numi virtutea sufletelor înţelepte, căci această virtute i-a fiinţă în urma unei chibzuite cugetări. Omul înţelept îşi stăpâneşte pornirile impulsive ale firii. El stă şi socoteşte în gândul lui ce este bine şi ce este rău, de ce e bine să rabde şi să nu dea curs instinctelor violente.Violenţa nu duce la nimic bun. Ea strică prietenii încă din fragedă pruncie, mai târziu îţi poţi distruge familia, rişti să te izolezi de restul societăţii, să nu mai ai niciun prieten, să te adânceşti în singurătate, singurătate ce poate aduce după sine depresia sau alte nenorociri. Tocmai pentru aceasta este bine ca omul să se cerceteze pe sine şi să nu dea frâu liber instinctelor necontrolate. Regele Irod, şi-a omorât pe Filip,fratele sau dintr-un impuls violent şi mai apoi s-a căsătorit cu sotia lui.La aceasta faradelege a adugat una si mai mare,cand,mustrat fiind mereu de Sf.Ioan Botezatorul,pentru fapta sa josnicat,Irod a taiat capul Sf.Ioan,dintr-o pornire trupeasca,si anume l-a luptat duhul curviei asupra propriei nepoate,fiica Irodiadei.Amestecare peste amestecare de sange si pacate peste pacate,asta era in viata lui Irod .Un haos creat de el insusi din mandrie si rautate.Nu foloseşte la nimic să acţionezi sub influenţa primului impuls, fără să cugeţi care vor fi urmările faptelor tale. Înţeleptul îşi este stăpân firii sale, el cugetă ce este bine să facă, conştientizează gravitatea faptelor şi vorbelor ce se nasc din impulsivitate şi le respinge, îşi înarmează sufletul cu răbdare şi dragoste.In viata credinciosilor,diavolul lupta cel mai mult sa dezbine familia crestinului si o face mai ales prin duhul maniei,profitand de ritmul alert al vietii de astazi si mai ales de firea slaba a celuilalt.Diavolul cauta mereu acele suflete slabe prin care sa isi implineasca rautatea si viclenia si nu degeaba spun Sfintii Parinti ca nu conteaza cum incepi viata ci cum o termini.Pierderea controlului are nenumărate cauze.De exemplu o muncă istovitoare, o muncă peste puterile celui ce o săvârşeşte îl poate determina pe cel în cauză să nu se mai controleze, epuizat fiind, şi să izbucnească din orice gest ce i se pare incorect în gândirea lui. Tocmai din această cauză e bine ca omul să nu-şi ia sarcini peste puterile lui, căci pe lângă faptul că sănătatea îi va fi afectată va putea pierde pe cei dragi din pornirea necontrolată a firii.Un alt exemplu de pierdere a controlului este atunci când tu susţii o cauză dreaptă iar altcineva îţi zădărniceşte munca. În această situaţie trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să analizezi totul cu multă înţelepciune, să laşi impulsivitatea la o parte perseverând în faptele bune atâta timp cât este necesar până sufletul celor nechibzuiţi vor înţelege adevărul, bunătatea şi blândeţea fiinţei tale.Câtă stăpânire de sine, câtă răbdare, blândeţe şi iubire are Bunul Dumnezeu cu noi care greşim atât coştient, cât şi inconştient, atâta de infinită răbdare, căci altfel ne-ar fi pierdut demult. Şi noi ar trebui să avem acelaşi control asupra firii noastre şi să nu ne mai otrăvim viaţa cu fapte necugetate.Cauzele ce duc la pierderea controlului însă sunt nenumărate, până şi teama de ceva, ca de exemplu teama de întuneric sau teama de a nu mai fi aproape de cel sau cei dragi, poate să te facă în anumite situaţii să nu mai ai stăpânire asupra firii tale.Cauzele cele mai dezastruoase sunt rezultatele nestăpânirii de sine a celor mâncaţi de viermele vicilor, nu doar al violenţei, ci şi al urii, invidiei, judecăţii aproapelui, clevetirii etc.O natură ce scapă de sub control face doar stricăciuni, inundaţii, cutremure, incendii etc. Un om ce nu îşi stăpâneşte firea este aidoma unei astfel de naturi.Ideal ar fi ca fiecare să lase la o parte impulsivitatea, ideea de a crede că doar el are dreptate şi i se cuvine totul şi să acţioneze în toate cu înţelepciune şi stăpânire de sine.”Dumnezeu celui smerit Ii da har,iar celui mandru Ii sta impotriva”,caci din smerenie izvoraste bunatatea,iar din mandrie izvoraste mania.Pana nu ne vom smeri din inima,nu vom izbuti sa imblanzim tulburarea salbatica a maniei din sufletele noastre.Smerenia,postul rugaciunea,Spovedania si Sf.Impartasanie sunt armele prin care omul se poate transforma si cu care poate alunga mania din el.Numai facand toate acestea prin straduinta ,Dumnezeu va pune asupra acelor ce lupta cu inima curata devina acei oameni dintr-u inceputul vietii lor,plini de dragoste si iubire crestineasca.Sa luptam pana la sange asupra patimilor si doar asa vom avea parte de Imparatia Cerurilor impreuna cu Hristos Domnul si sfintii Lui.Amin